Marian Vladimir Constantinescu
Nascut în Bucuresti la 1 ianuarie 1949
Casatorit: doi copii (Luciana, Florin)
Seful departamentului Perfectionare Medicina Dentara la U.M.F. "Carol Davila" din Bucuresti
Director General la Spitalul Universitar de Stomatologie "Prof. Dr. Dan Theodorescu" din Bucuresti
Absolvent al U.M.F. "Carol Davila" din Bucuresti, Doctor medic stomatolog, 1973
Intern la Spitalul Clinic de Stomatologie din Bucuresti,
1972 - 1975
Medic specialist stomatologie generala, 1978
Medic primar stomatologie generala, 1991
Sef lucrari la Catedra de Reabilitare Orala , Universitatea "Titu Maiorescu" din Bucuresti, 1996
Fondator din 1996 al primei Catedre de Reabilitare Orala, Facultatea de Stomatologie, Universitatea "Titu Maiorescu", Programa analitica
Doctor în stiinte medicale, specialitatea Protetica Dentara, cu tema: "Studiul cinematicii mandibulare în fiziologia si patologia ocluzala", 1998
Expert evaluator al Comisiei Nationale a Centrului National pentru Programul de Formare Profesionala "Leonardo da Vinci", Bucuresti 1998 - 1999
Membru în Consiliul Profesoral al Facultatii de Stomatologie, Universitatea "Titu Maiorescu", 1998
Secretar stiintific al Consiliului Profesoral Universitatea "Titu Maiorescu", 1998-2001
Membru al Comisiei Nationale de Stomatologie a C.M.R., 1999
Membru al Comisiei Nationale de Stomatologie a Ministerului Sanatatii, 2000
Seful comisiei de avizari pentru instrumente si materiale stomatologice a Ministerului Sanatatii 2000 - 2002
Membru fondator Fundatia Româna de Stomatologie, 2002
Membru fondator al Societatii de Parodontologie din România, 2003
Conferentiar universitar la Catedra de Perfectionare Medicina Dentara, U.M.F. "Carol Davila" din Bucuresti, 2004
Docent în Posturologie la Universitatea de Studii din Palermo, Sicilia, 2004
Presedinte - fondator al Asociatiei pentru Reabilitare Orala si Posturoterapie din România - ROPOSTURO, 2004
Lector pentru Reabilitare Orala cu ajutorul Sistemului implantar BICON, 2005
Co-autor al urmatoarelor carti:
1. Edentatia totala. Aspecte clinice. Tratament. Ed. I, 1996, Ed. a II-a, 1998, Ed. a III-a 1998
2. Aparatul dento-maxilar. Date de morfologie functionala clinica, , 1997
3. Implantologie orala. Ghid practic, 1998
4. Tehnici curente în protetica dentara, 1999
5. Tulburarile articulatiei temporo-mandibulare. Diagnostic si tratament, 1999
6. Edentatie totala, 2000
in care a redactat capitolele referitoare la relatia mandibulo-craniana, clasificarea metodelor de pozitionare, înregistrarea relatiei mandibulo-craniene dupa principiile autoghidarii si principiile functionale ale reabilitarii orale.
POSTUROLOGIA: UNITATE ÎN DIVERSITATE, TRANSDISCIPLINARITATE
De curând, la interfata mai multor discipline medicale a aparut o ramura noua denumita POSTUROLOGIE, care studiaza echilibrul omului în pozitie verticala. Aceasta ramura medicala transdisciplinara rezultata în urma cercetarilor fundamentale initiate în cursul anilor '50 în Italia, Franta, Portugalia si SUA a ajuns la maturitate în anul 1985, când Asociatia Franceza de Posturologie a publicat normele echilibrului ortostatic.
Postura corecta este aceea în care capul este centrat pe pelvis, fata este îndreptata înainte si centura scapulara se afla aproximativ în acelasi plan cu pelvisul. Când omul sta în picioare corect, greutatea corpului este distribuita uniform. O linie trasa în jos de la ureche trebuie sa treaca prin centrul osului calcaneu. Daca aceasta linie cade în fata acestui punct, muschii gâtului si ai coloanei vertebrale se vor afla sub tensiune pentru a sustine capul. Pe masura ce capul este tinut anterior fata de pozitia corecta, se produc modificari compensatorii ale curburilor normale ale coloanei vertebrale. Aceste modificari compensatorii daca se prelungesc, produc modificari permanente care vor avea efect asupra fiecarui aspect al mecanicii corporale. Apar probleme asemanatoare în cazul în care capul este tinut într-o parte sau daca pelvisul se afla înclinat anterior sau posterior. Problema care se ridica este de a sti cum sa se corecteze aceste vicii de postura.
Postura este o atitudine "statica" cu puternice limite de oscilatie, în timp ce echilibrul este "dinamic" si poate fi mentinut sub oscilatii mai ample care necesita o serie de atitudini posturale ce tin proiectia centrului pe pamânt, în poligonul de sustinere.
Activitatea tonica posturala, activitate diferita de tonusul muscular, reprezinta activitatea musculara care asigura pozitia verticala. Aceasta activitate este o activitate motorie care utilizeaza trasee senzoriale si este reglata de un sistem complet de aferente si eferente.
Sistemul postural, datorita complexitatii sale, necesita o serie de informatii care sunt percepute în mod continuu de receptori. Acestia trimit informatii prin fibrele nervoase direct la sistemul nervos central care comanda muschii efectori.
În afara de receptori, sistemul postural utilizeaza si informatiile care vin de la organele sale senzoriale care sunt reprezentate de ochi, aparatul vestibular din urechea interna, bolta plantara si sistemul stomatognat.
Ochiul si urechea interna asigura echilibrul corpului în spatiu.
Bolta plantara reprezinta partea finala a lantului cinetic care mentine echilibrul din timpul mersului, al alergarii, etc.
Mandibula are functie respiratorie, functie de sprijin pentru sistemul os hioid-trahee si actioneaza si ca stabilizator al pozitiei craniului. Ocluzia dentara este parte a acestui sistem si reprezinta o statie importanta pentru proprioceptori si exteroceptori asigurând o verticalitate corecta.
Omul, imobil în aparenta, pentru a asigura stabilitatea pozitiei sale verticale, îsi regleaza permanent postura si "oscileaza".
Dezechilibrele posturale apar când unul sau mai multi receptori nu trimit informatii corecte. Dupa ce acesti receptori sunt reprogramati, se poate obtine reglarea posturala si se pot trata si preveni leziunile. De multe ori reprogramarea posturala se realizeaza prin exercitii oculare, miogimnastica orala sau prin exercitii de respiratie si utilizarea ortezelor posturale.
Postura unei persoane este influentata de numerosi factori structurali; cel mai important în determinarea sa, fiind factorul metabolic si mai presus de orice, factorul psihic.
Toate acestea demonstreaza ca între diferitele organe exista o asemenea interrelatie încât clinicianul nu poate sa aiba alta optiune decât sa considere pacientul în globalitatea sa, el numai poate trata individul numai în functie de singura sa specialitate terapeutica. Prin aceasta nu trebuie sa se înteleaga ca practicianul trebuie sa cunoasca acum totul pentru a asigura îngrijirea pacientului.
Devine indispensabila cunoasterea semnelor clinice majore care-i permit clinicianului ca în cadrul diagnosticului, sa directioneze pacientul catre alti specialisti, cu care trebuie sa se afle în legatura, în scopul eficientizarii tratamentului pe care l-a prescris.
Controlul fin al posturii ortostatice, este rodul numerosilor factori biomecanici, senzoriali, neuropsihologici, integrati în timp real într-un ansamblu denumit "sistem postural fin" (SPF). Dereglarile, uneori infime, pot explica simptomele pacientilor posturali care populeaza salile de asteptare cu vertije, dureri lombare, cervicale sau dureri oro-faciale inexplicabile. Sunt interesate specialitati multiple: oftalmologia, otorinolaringologia, neurologia, podologia, ortopedia si medicina dentara.
Ca orice sistem de reglare care permite mentinerea homeostaziei, sistemul postural fin (SPF) poseda intrari care sunt constituite de receptorii sai senzoriali ce îl informeaza despre variatiile dintre axa corpului si mediul ambiant si de receptorii sai senzitivi ce îl informeaza despre variatiile pozitiei diferitilor muschi, dar si despre amplasarea viscerelor si circulatia sanguina. Acesti receptori denumiti exteroceptori sau endoreceptori în functie de originea informatiilor pe care le transmit sunt stimulati în mod constant în pozitia verticala de miscarile lente si cu amplitudini reduse, consecutive perturbarilor interne sau externe. Aceste variatii posturale minime fata de mediu sunt percepute în principal de retina, sistemul otolitic, bolta plantara si muschii membrelor inferioare si sunt transmise la sistemul nervos central care organizeaza si întretine o miscare continua de stabilizare. Ca raspuns la perturbarile SPF are loc o microdinamica permanenta care prezinta mai multe intrari si o singura iesire fata de activitatea musculara si tonus, numita "cale finala comuna".
O dereglare a unuia sau a mai multor receptori ai acestui sistem antreneaza transmiterea mai multor date eronate la sistemul nervos central. În acest caz se exercita presiuni anormale asupra scheletului si articulatiilor si este nevoie de o activitate suplimentara a întregului organism pentru a se încerca restabilirea echilibrului, ceea ce poate sa provoace diferite tulburari fiziologice. Acesta este ceea ce se numeste "sindromul de deficienta posturala" (SDP), descris de portughezul Da Cunha în 1979. Sindromul de deficienta posturala (SDP) se caracterizeaza printr-o hipertonie paravertebrala unilaterala asociata frecvent cu o bogata simptomatologie (a se vedea Tabelul).
SEMNE FUNCTIONALE ALE SINDROMULUI DE DEFICIENTA POSTURALA (SDP), dupa Da Cunha, 1979 |
|
Semne principale |
Manifestari clinice |
Durere |
Cefalee, durere retro-oculara, toracica, abdominala, artralgie, dureri ale coloanei vertebrale |
Dezechilibru |
Greata, surditate, vertije, caderi inexplicabile |
Oftalmologice |
Astenopie, tulburari vizuale, diplopie, scotoame directionale, metatopsie |
Sensibilitate proprioceptiva |
Dismetrie, somatoagnozie, erori de apreciere a schemei corporale |
|
|
Semne secundare |
Manifestari clinice |
Articulare |
Sindromul articulatiei temporomandibulare, torticolis, lumbago, periartrita, entorsa |
Neuromusculare |
Pareza, deficienta de control motor al extremitatilor |
Neurovasculare |
Parestezii ale extremitatilor, fenomenul Raynaud |
Cardiocirculatorii |
Tahicardie, lipotimie |
Respiratorii |
Dispnee, oboseala |
ORL |
Vâjâit în urechi, surditate |
| Psihice | Dislexie, disgrafie, agorafobie, deficienta de orientare, de localizare spatiala, de dreapta-stânga |
|
Deficienta de concentrare, pierderi de memorie, astenie, anxietate, depresie |
|
|
Pentru a identifica în mod obiectiv acest sindrom, specialistii din domeniul posturologiei au recurs la un examen simplu care se realizeaza cu platforma de stabilometrie. Datele obtinute sunt comparate cu normele stabilite pentru populatia normala, dupa care se efectueaza diferite teste pentru a verifica buna functionare a fiecaruia dintre receptorii sistemului postural fin. Se poate stabili astfel sursa unei tulburari de postura, sau aceasta poate sa fie chiar prevenita.
Când terapeutica nu da rezultate sau când acestea nu dureaza în timp se pot utiliza câteva tipare; primul nivel care permite suspectarea SDP este anamneza, asociata cu examenul tulburarilor morfologice. Daca o anamneza globala bine condusa poate permite frecvent evocarea unui SDP, mai ales când simptomatologia este bogata, cu mai mult de 10 semne (a se vedea tabelul), repartizate în principal pe aceeasi parte a corpului, pacientul se plânge de durere pe o parte. În aceeasi masura, daca o analiza morfologica arata o înclinare sau o rotatie a capului, o basculare a umerilor sau a bazinului, un genunchi, un picior orientat spre interior sau spre exterior sunt semne care pot orienta diagnosticul. Numai examenul dinamic al tonusului muscular al ansamblului axei corporale va permite sa stabileasca daca pacientul prezinta o disfunctie localizata cu contracturi segmentare sau daca el prezinta o disfunctie sistematizata, un veritabil SDP cu hipertonie pe o singura parte sau generalizata la ansamblul musculaturii posturale.
Testul posturodinamic analizeaza raspunsul muschilor coloanei vertebrale la propria lor întindere, ceea ce releva mecanismul reflexului miotatic si hipertonii paravertebrale unilaterale sau bilaterale ale ansamblului coloanei vertebrale care înseamna SDP. Peste o treime din pacientii care se prezinta pentru evaluare posturala au o forma de SDP. Este esential sa se puna în evidenta veritabilele SDP. Antecedentele acestor pacienti pot fi uneori prea bogate si foarte vechi; reactiile lor biomecanice precum si cele emotionale sunt adeseori intense. Ele sunt agravate frecvent de tratamente invazive (orteze, lentile corectoare, gutiere etc.), adica tratamente corectoare cu scop mecanic intensiv.
Înainte de a initia o reprogramare posturala, medicul posturolog va efectua o deprogramare posturala reprezentând aducerea corpului într-o pozitie neutrala; apoi va cauta prezenta zonelor care perturba pozitia pacientului la nivel vizual, podal, oral proprioceptiv sau visceroceptiv.
POSTUROLOGIA dezvolta un limbaj clinic simplu care permite specialistilor o comunicare reala între ei, propunând o grila comuna de interpretare a disfunctiilor posturale adoptata în prezent de neurologi, oftalmologi, otorinolaringologi, ortopezi, stomatologi, chinetoterapeuti, osteopati si podologi care permite o analiza globala a individului prin evaluarea starii de activitate a tonusului postural prin intermediul unor mijloace clinice simple validate. În functie de competentele sale, posturologul va trata zona sau zonele care incomodeaza postura sau va directiona pacientul catre alt specialist.